Voi…

judecători ce împărțiți dreptate
Voi, cei ce judecați aproape întotdeauna strâmb
Nici nu vă pasă vouă cand aveți de toate
Vă este la îndemână să-mi turnați în suflet plumb

Mă judecați știind că perna voastră este moale
Mă condamnați știind că patul vostru este cald
Habar n-aveți ce-inseamnă perna care doare
Sau lacrimile în care eu mă scald

E lesne să loviți cu ciocănelul vostru-n masă
Apoi să pronuțați decizii ce intemnițează vieți
E clar că nu vă bateți capul și că nu vă pasă
E mai ușor să condamnați iubirea pe care oricum n-o aveți

Mi-ați pus in cârcă atâtea fapte grele
M-ați osândit să-mi duc în spate o cruce grea
M-ați pus să fac și sluji și temenele
Și chiar și așa, doar existența mea, rămâne „fapta” cea mai rea.

Facebook

Doruri

Mi-e dor de vise suflate de vânturi în vele
De tine, de noi amândoi acolo, pe Calea Lactee
Mi-e dor de norii inerți reflectați dimineața pe ape
De îmbrățișările noastre trădate în fiece noapte

Mi-e dor și de zboruri și tăceri spulberate
De vorbele tale șoptite în proză sau poezii deșuchiate
Mi-e dor să te văd pe poteci printre flori neatinse
De clipe de amor și de doruri nestinse

Facebook

Căutări

Mă tot privesc în ochi și nu mă regăsesc,
Mă plimb prin mine aiurea, pe cărări de vid
Și culmea, pe acolo te găsesc pe tine mai mereu,
Îmi ești lipită-n piept precum un abțibild.

De atunci, nu-mi vine să te dezlipesc,
Dar nici nu pot să te păstrez,
Iar eu sunt tot năuc, pe aici pe nicăieri,
Mă tot gândesc la noi și încă fabulez.

Iubito…

Când mi-am meșteșugit aripile,
Fără ca cineva să m-audă,
Acolo sus, pe-o rână de nor
Le-am facut cu suflet și dor
Iubito,
Le-am făcut cu gândul la tine,
Mă gândeam că-ntr-o zi,
Vei zbura împreună cu mine,
Le-am făcut cu lacrimi și trudă,
Iar ele, în ciudă,
M-au învățat ce înseamnă să iubesc și să zbor,
Tot ele,
M-au înălțat din cenușă la cer
M-au lăsat să visez si să sper.
Iubito,
Acum am rămas fără ele, rătăcit și stingher.

ce dacă…

înmuguresc copacii în București,
ce dacă simt așa un iz de primăvară,
cu arome fine, nefirești,
de despărțire dulce-amară.

curând va da în colț și iarba
și toate florile vor „exploda”,
iar toate astea se vor întâmpla degeaba,
degeaba sunt și eu și anapoda.

în anotimpul ăsta confuz și rătăcit,
nici nu-mi mai pasă că-nfloresc copacii,
acum mă simt pe nicăieri și-mbatrănit,
și-împrăștiat cum sunt in lanuri, macii.

ce dacă vine primăvara,
ce dacă totu’ în jur va prinde viață?!
eu voi rămâne-n iarnă cu povara,
culegătorului de flori de gheață.

Optimism

Ce dulce mi se pare astăzi gustul fierii,
La fel de dulce și sublim,
Precum îmi este boarea fină a mângâierii.

Aroma aceea ce am cules-o din nectar,
Nectar stătut de brad,
Uitat într-o cădelniță în altar.

Cât de sărată mi se pare și apa din izvoare,
Ce se prelinge încet, șuvoi
Prin gândurile-mi viitoare.

Ce „roz bon bon” îmi pare acuma viața asta,
Precum un vers bacovian,
Sau cum mai apărea prin cărți…osânda și năpasta.

Otrăvitor îmi este și îmi pare totul
Și optimist mai trag nădejde, încă
Să-mi regăsesc în viața asta…antidotul.

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe